SECŢIUNEA III: PRINCIPALELE SITURI “IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI”

[p. 101]

După o îndelungată - şi poate obositoare – pregătire a terenului, am ajuns în sfârşit la obiectul de studiu, cultura “Ipoteşti-Cândeşti”. Cele două largi ocoluri – unul tehnologic şi unul referenţial – ne asigură însă o platformă de dezbatere relativ solidă şi largă, pe care se poate produce o clasificare a principalelor situri din Muntenia epocii lui Justinian. Se urmăreşte o dublă clasificare: una cronologică (evident, nu în sensul cronologiei absolute, ci în distingerea unor etape mari) şi una culturală (respectiv cât de “romanică” este cultura materială).

Există câteva lucrări de sinteză asupra perioadei şi arealului, mai vechi şi mai noi, cu referire strictă la prezentul subiect[1] (situri Ipoteşti-Cândeşti) sau cu termeni mai largi[2], însă nu există nici o monografie ceramică, adică ceea ce se doreşte actuala lucrare. Propunându-mi o lucrare specializată, nu am să reiau lucruri spuse de multe ori, nici nu am să realizez un catalog al descoperirilor, care fac obiectul altor lucrări în etapă finală de realizare[3]. Actualul studiu operează cu termeni statistici şi cu comparaţii între situri mari, publicate măcar relativ corespunzător. De aceea, trecerea în revistă a siturilor – care urmează – nu îşi propune nici o listare exhaustivă a siturilor, nici o expunere rezumativă sub toate aspectele, ci va aduce în discuţie strict elementele care pot contribui la o analiză cu sens pentru atingerea obiectivelor propuse. Repet aici o chestiune de principiu, şi am să o repet de câte ori va fi necesar: piesele ceramice izolate, scoase din contextul arheologic sau fără context arheologic, nu sunt analizabile nici cronologic, nici cultural, decât în termeni foarte generali (iar uneori nici atât). Acest enunţ este general valabil, cu excepţia unor produse de vârf (lux), cu caractere particulare foarte marcate, ceea ce nu este aproape deloc cazul epocii şi teritoriului studiate. O dovadă indirectă că lucrurile stau aşa este situaţia cartării siturilor de la jumătatea secolului V până la jumătatea secolului VII. Sunt cunoscute numai anumite areale (Valea Mostiştei[4], interfluviul Ialomiţa-Colentina[5], judeţul Teleorman[6], o zonă restrânsă din centrul Olteniei[7]), prin activitatea unor entuziaşti (motiv pentru care numeroase puncte sunt îndoielnice[8]), dar nu ştim practic nimic despre întinse suprafeţe de teritoriu (judeţele Argeş, Vâlcea şi Gorj sunt pur şi simplu “albe”; absenţa din estul Munteniei este datorată unei lipse efective a materialelor de epocă şi voi comenta în altă parte). Situaţia se explică nu numai prin dezinteresul unor factori locali, ci şi prin specificul ceramicii secolului al VI-lea. Fragmentele mici lucrate la roată sunt foarte uşor de confundat cu materialul culturii “Dridu”, iar ceramica lucrată cu mâna se poate confunda uşor cu ceramica dacică (prin fabricaţie) sau chiar cu materiale preistorice; în absenţa unui bun cunoscător al specificului ceramicii şi aşezărilor “Ipoteşti-Cândeşti” este practic aproape imposibil de identificat corect aceste aşezări (iar cu ipoteticele necropole situaţia este încă şi mai grea). Foarte probabil, sub unele identificări “Dridu”, de pe Valea Mostiştei, de pildă, s-ar putea ascunde situri mai timpurii. Societatea complet ruralizată pe care o studiem este, prin natura ei, conservatoare, arhaizantă, iar ceea ce se schimbă, eventual, este proporţia între diversele tipuri tehnologice, morfologice şi decorative. Evident, aşa ceva nu se poate judeca pe piese izolate. Caracterul cultural al unor produse nu se poate adjudeca pe

[p. 102]

analogiile (oricât de stricte sub aspect procedural) a ceea ce s-a întâmplat să fie scos din vie, din plugul CAP-ului sau din fântâna gospodarilor. Similar, siturile care s-au bucurat de o cercetare de specialitate – fie ea sistematică sau de salvare – dar care nu s-au bucurat şi de un desenator harnic sau de o restaurare corespunzătoare, sunt condamnate a rămâne un punct pe hartă, iar consideraţiile docte ale cercetătorului – indiferent de nume – vor rămâne suspendate de nişte ascuţite semne de întrebare.

Voi expune siturile în ordine geografică, de la Vest la Est, atât pentru că se pare că aceasta ar fi, în mare, chiar secvenţa de dezvoltare istorică a culturii studiate, cât şi pentru simplul motiv că este singura ordine obiectivă, având în vedere că ordinea cronologică va fi totdeauna discutabilă. Având în vedere că în viziunea tradiţională[9] cultura Ipoteşti-Cândeşti se rezuma la Muntenia, Oltenia fiind considerată doar o extensie probabilă a acesteia, situaţia de pe dreapta Oltului va fi expusă într-o secţiune finală, a “teritoriilor asociate”, împreună cu aşezările 1 şi 2 de la Bratei, despre care s-a spus, în anii din urmă, că ar reprezenta o extensie a culturii Ipoteşti-Cândeşti la nord de Carpaţi, cel puţin sub anumite aspecte[10].

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – Ipoteşti

---

[1] TEODORESCU 1964, 1971, FERCHE 1984.

[2] OLTEANU 1997, MADGEARU 1997.

[3] Colega Vasilica Sandu, de la Muzeul Municipiului Bucureşti, are în lucru – de mulţi ani – o teză de doctorat referitoare la acelaşi areal spaţio-temporal, cu referire generală, inclusiv la aşezări, necropole, meşteşuguri, etc. (sub conducerea prof. Stelian Brezeanu). Mult mai tânărul coleg Andrei Măgureanu lucrează la un masterat [devenit doctorat, între timp; menţiune ulterioară] pe aceeaşi temă (sub cond. dr. Radu Harhoiu). Evident, nu îmi propun să dublez astfel de lucrări.

[4] ŞERBĂNESCU & 1978.

[5] SANDU 1992 a.

[6] SPIRU 1996.

[7] NEGRU 1994; este curios că o cercetare amplă, cu zeci de puncte raportate, desfăşurată pe mai multe zeci de kilometri, nu a putut aduce nici o noutate, în privinţa secolului al VI-lea. Singura localitate raportată, Făcăi, era de mai multă vreme cunoscută (v. infra). Dincolo de fireştile dubii asupra calităţii perieghezei (sau cunoaşterii caracteristicilor epocii), este neîndoielnic că întreprinderea lui Negru demonstrează ceva: raritatea obiectivelor din epoca lui Justinian, şi încă nu oriunde, ci de-a lungul “magistralei” Jiului.

[8] Monografia judeţului Teleorman, datorată unui foarte inimos amator (SPIRU 1996), este plină de evidente identificări eronate a materialului; este interesant de semnalat totuşi că ceea ce nu a făcut muzeul judeţean (lipsit de cadrele necesare) a făcut un particular.

[9] TEODORESCU 1971, FERCHE 1984.

[10] BÂRZU 1995; ZAHARIA 1995.